Sub Eticheta Gresita...

"We don't need no education"

05:45 vineri, plec acasa astazi, dar intre timp inca imi suna in timpane versurile melodiei de aseara "We don't need no education...Hey, teacher, leave them kids alone" - Another Brick in the Wall - Pink Floyd.

Versurile m-au lovit direct, fara introducere, fara avertisment, lovitura a fost cu atat mai grea cu cat in cadrul proiectului sunt in calitate de trainer. Prima data cand am auzit aceste versuri eram copil si nu pot sa spun ca le-am ascultat, credeam atunci ca este un cantec rebel a unui copil care isi dorea sa scape de scoala. Odata cu trecerea timpului am inteles profunzimea mesajului transmis. Un manifest impotriva unui sistem educational nedrept, pe alocuri opresiv, o forma de critica adusa la adresa unui sistem educational imbolnavit, care nu mai poate tine pasul cu nevoile societatii. Care nu tine cont de sufletul, creativitatea si frumusetea individului. Mai mult ca oricand, acest manifest este inca actual. Mi-am adus aminte ca revolta celor de la Pink Floyd nu este impotriva educatiei in sine (atunci cand ne referim la educatie ca la invatare, cunoastere si explorarea lumii), ci mai degraba este impotriva unui sistem standardizat, rigid si autoritar, care in loc sa formeze oameni, produce conformism. Manifestul este si impotriva pierderii individualitatii si frumusetii oamenilor. Oamenii nu sunt caramizi intr-un perete al izolarii, insa conformarea ii transforma. Atat timp cat te conformezi, bucata cu bucata renunti la bucati din suflet.

Bineinteles analiza pe text poate continua mult si bine, insa "Daily dose of random thoughts..." este tot despre oameni, asa ca: sa ne intoarcem la ei!

Joi! A doua saptamana de proiect...seara si o iesire aparent banala...genul acela de seara in care nu am asteptat nimic, inafara de o masa buna si un somn... oricum a fost o zi plina si nimic nu prevestea ce urma. Cu toate astea s-a dovedit a fi una din serile care mi-a intors oglinda catre mine si mi-a reamintit de ce ma fascineaza oamenii, cu tot cu haosul, imperfectiunile si frumusetea lor pe care uneori o ascund tare bine. Mi-am amintit ca suntem fiinte complexe si ca in medii diferite si contexte diferite, oamenii afiseaza doar anumite parti din ei, iar uneori diferenta intre comportamentele afisate este uluitoare.

Inceputul serii, m-a gasit in modul de observator: rezervata, atenta si focusata. Dupa primele discutii despre Gorgona lui Brukenthal, istoria Sibiului, istoria cladirilor, oamenilor si obiceiurilor de aici, eram deja de mult impresionata de oras si de povestile locului. Cateva strazi mai tarziu, lectiile de istorie se adunau, iar in vizita dintr-o librarie absolut superba: m-a lovit. Pusesem o eticheta. Si brusc mi-am adus aminte, cand am vazut cartea despre Ove, ca oamenii sunt adesea fortati sa se ambaleze frumos sau mai putin, pentru lumea din jur.

Zilele trecute facusem rost de o eticheta, pe care o lipisem pe fruntea unui om. O parte din eticheta a fost cu iscusinta construita de experienta altor oameni, iar celalalta bucata a fost doar o concluzie bazata pe primele interactiuni.

Si totusi, trebuia sa stiu mai bine... stiam mai bine, insa prinsa in activitatile zilnice nu am mai si pus in practica.

Primele interactiuni nu sunt despre cine sunt ei, ci despre cum se protejeaza de lume. Despre cum ne este frica sa fim vazuti prea repede, asa ca ne construim scuturi elegante: fie ca este vorba despre aroganta, indiferenta, perfectiune controlata, lauda, iar frumusetea este ca sub scutul acesta, daca ai rabdare si ramai deschis, gasesti frumusetea autentica a oamenilor care nu mai vor sa impresioneze, ci doar sa fie. A fost atat de usor sa atribui o eticheta. A fost atat de usor sa ma opresc la ambalaj. Fara sa vreau, i-am refuzat sansa de a fi mai mult decat aparentele.

Toate bune si frumoase, dupa lectia de istorie si o prezentare a vietii "bastinase" din Sibiu, ajungem la pub-ul ascuns printre strazile agitate ale orasului. N-aveam asteptari, doar dorinta sa scap putin de rutina zilnica. Mirosea a bere rece, a povesti neterminate si a oameni veniti sa uite de griji macar pentru cateva ore. Lumina calda, oameni care pareau ca sunt de cand lumea acolo si caldura care ne-a dezghetat nasurile reci, m-au facut sa incep sa ma relaxez, dar eram inca in modul de observator. Pe scena din centrul localului, o trupa locala a inceput sa cante. Fara artificii, fara lumini orbitoare. Doar voci sincere, chitari care vibrau si versuri care pareau ca vorbesc direct cu mine. Nu cred ca sunt celebri sau cel putin nu am auzit de ei, dar nici nu a contat. In momentele alea, fiecare om din pub era acolo, prezent, viu. Aveam un zambet de la o ureche la alta, parca eram un copil la Disneyland.

Dovezi😅

Am dat din cap pe ritmuri cunoscute, dar am si descoperit piese noi. A inceput o piesa pe care o stiam, una din alea care mi-au amintit cine sunt, atunci cand am uitat, iar pe peretele barului, aproape ironic, era scris mare: "Music is my religion.". Am inceput sa-i vad, nu sa-i privesc. In mijlocul unui bar, intre doua pahare si o piesa buna care a rupt linistea dintre straini, am vazut ce e real. Muzica a fost cea care a spart zidul. Muzica nu cere permisiune, nu judeca si nu minte. Ne aduce, uneori, inapoi la cine suntem sau ne ajuta sa-i vedem pe ceilalti fara zgomotul aparentelor.

Muzica nu mi-a rezolvat problemele, dar mi-a dat puterea sa le infrunt. Nu a sters durerea, dar a facut-o suportabila. Mi-a amintit ca nu sunt singura, ca undeva, cineva a simtit exact ce am simtit si eu si a pus asta in note si versuri.

Asa ca data viitoare cand ai tendinta sa pui o eticheta, respira si asteapta. Da-le voie sa fie, pentru ca in spatele mastii poate fi omul care o sa-ti aminteasca de tine, cand tu ai uitat cine esti, iar daca ai uitat cum e sa simti ceva cu adevarat, du-te la un concert mic. Intra intr-un pub cu muzica live. Lasa-te purtat de sunet. S-ar putea sa nu gasesti raspunsuri, dar sigur vei iesi de acolo cu inima mai usoara.